UPB

Universitatea N.S.T. POLITEHNICA Bucuresti - oameni, fapte...

Suntem mândri cu toții că am absolvit Politehnica din București, cea mai veche și prestigioasă școală de ingineri din România. A trecut ceva timp de când promoţia noastră de absolvenţi, preponderent tineri entuziaşti, se despărţea de ultima şi, de departe, cea mai importantă şcoală care ne-a format ca profesionişti atestaţi în ingineria proceselor metalurgice, una dintre profesiile care au avut contribuţie hotărâtoare la dezvoltarea societăţii umane, de la începuturi şi până în prezent. Evenimentul s-a petrecut în iunie 1975 când noi, absolvenţii secției Neferoase ai facultăţii de Metalurgie din Institutul Politehnic Bucureşti, urmare a promovării Examenului de Stat, am fost declaraţi ingineri în specialitatea Metalurgia Metalelor Neferoase, cu drept legal de practicare.

Iar prima diplomă de doctor inginer în Metalurgie a fost acordată în anul 1936 unui inginer american, Wellton Joseph Crook, conducător de doctorat fiind academicianul Traian Negrescu (1900-1960). Cerințele moderne ale pregătirii inginerești în domeniul producerii de noi materiale cu caracteristici deosebite au impus transformarea facultății de Metalurgie în cea de Știința și Ingineria Materialelor, în anul 1990, atât în fond, cât și în formă. Astfel s-a introdus în programa universitară studiul și proiectarea materialelor avansate, ca: materiale compozite, materiale polifazice, sticle metalice, pulberi metalice și ceramice, materiale cu efect de memorie a formei, materiale ultraușoare, materiale magnetice, materiale antifricțiune, materiale superplastice etc.

Tradițiile învățământului metalurgic sunt strâns legate de apariția și dezvoltarea metalurgiei în țara noastră, la început în forma arhaică (epoca fierului, bronzului) și apoi în structura clasică, modernă (după anul 1729). Primele diplome de ingineri metalurgiști au fost acordate în deceniul al III-lea al secolului XX, ca urmare a înființării secției de Mine și Metalurgie în cadrul "Școlii Politehnice din București".

1818 - 2025

Ei bine, acum cred că noi, membrii promoţiei Neferoșii’75 putem să risipim o clipă pe care să o dedicăm completării cunoaşterii istoriei şcolii care a avut o atât de mare importanţă în devenirea noastră profesională sau, dacă vreţi, ca oameni. Oameni, fapte sau locuri - inclusiv imobilul situat la intersecţia dintre Calea Griviţei cu str. Gh. Polizu (v. Gallery) - devin spoturi impresionante de informaţie.

Cunoaștem cu toții puternicele tradiții ale Politehnicii din București care sunt legate de înființarea, în anul 1818, de către Gheorghe Lazăr, a primei "Școli tehnice superioare" cu predare în limba română la mănăstirea Sfântul Sava, care în anul 1832 este reorganizată în "Colegiul de la Sfântul Sava".

La doar 21 de ani de la înființarea unei școli de inginerie la Viena (1797), Gheorghe Lazăr înființează Școala de Ingineri Hotarnici (1818), în cadrul Academiei Domnești de la "Sfântul Sava". "Școala domnească" organizată de Gheorghe Lazăr pregătea ingineri hotarnici și topometri.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu închide Școala în 1821, dar un an mai târziu, elevul lui Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, care nici nu împlinise încă 20 de ani, preia conducerea școlii. Revoluţia din 1848 a întrerupt activitatea tuturor şcolilor din Principate pentru doi ani.

Şcoala de Drumuri şi Şosele (1850-1862). În septembrie 1850, comisia formată din Petrache Poenaru, S. Marcovici şi C.N. Brăiloiu prezintă domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei Vodă proiectul privind reorganizarea învățământului, care cuprindea toate treptele de învățământ.

După aplicarea "Regulamentului Organic", Barbu Dimitrie Știrbei, "efor al școalelor" în acea perioadă, îl determină pe generalul Kiseleff care conducea administrația militară rusească a Țării Românești, să-l numească la conducerea Colegiului de la Sf. Sava pe Petrache Poenaru.

Cu studii strălucite la Viena și Paris, Petrache Poenaru obține în 1827 la Paris primul brevet de invenție al stiloului sub numele "Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală". Tot el este primul român care a călătorit cu trenul, recenta invenție engleză (1830) pe linia Londra-Liverpool.

Din porunca domnitorului Știrbei Vodă s-a întocmit o nouă Programă de învăţături, împărţită în trei trepte:

începătoare,
colegiale şi
speciale

și în care, în programa ultimei trepte se găseşte un curs special destinat inginerilor civili pentru a forma ingineri topografi, ingineri de şosele şi arhitecţi.

Prin Opisul domnesc din 17 octombrie 1850 s-a creat o Facultate de Ingineri împărţită în trei secţii:

topografi,
ingineri de poduri şi
arhitecţi.

De asemenea, prin același Opis domnesc, s-a înfiinţat o Școală de Meșteşuguri. În 1855 se înregistrează înfiinţarea unei Şcoli Tehnice de Telegrafie, precum şi Jurnalul Domnesc prin care se introduce alfabetul latin în şcoli şi în actele oficiale de stat.

La 1 octombrie 1864, a fost înființată "Școala de Poduri și Șosele, Mine și Arhitectură". Unirea Principatelor și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza aduc noi căutări în reglementarea și stabilizarea învățământului tehnic. "Școala de Ponduri și Șosele, Mine și Arhitectură" înființată prin decret de Alexandu Ioan Cuza are o viață scurtă, de doar doi ani.

La 30 octombrie 1867 devine "Școala de Poduri, Șosele și Mine" cu durata studiilor de 5 ani. "Școala de Poduri, Șosele și Mine" este înființată de domnitorul Carol I. Timp de paisprezece ani, sub diferite guverne, diferite conduceri, cu bugete care cresc sau scad, cu înființări și reînființări, școala tehnică românească există, rezistă și dă absolvenți.

Răspunzând intervenției primului ministru de atunci, I. C. Brătianu, al cărui crez era "Țara nu se poate ridica decât prin ingineri", direcția scolii este încredințată lui Gheorghe Duca. Acesta, un remarcabil organizator și promotor al învățământului superior, a refăcut școala din temelii.

Sub conducerea lui Gheorghe Duca, la 1 aprilie 1881, instituția capătă o nouă structură sub denumirea de "Școala Națională de Poduri și Șosele", iar mai târziu, la 10 iunie 1920, a fost înfiinţată "Şcoala Politehnica din București", având patru secţii: Construcții, Electro-mecanică, Mine și Metalurgie, Chimie Industrială.

Tot lui Gheorghe Duca i se datorează şi începerea în 1884 a lucrărilor pentru construirea localului pentru Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, cu o capacitate iniţială pentru 100 de studenţi, local amplasat pe strada Polizu colţ cu Calea Griviţei (corpul A actual, v. Gallery).

Localul de 5000 mp cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, biblioteca şi un muzeu. Clădirea din Polizu a fost inaugurată în prezența regelui Carol I.

La 23 martie 1888 este votată "Legea învăţământului secundar şi superior" elaborată de Spiru Haret, prin care se instituie învăţământul secundar de opt clase în două cicluri (inferior şi superior) cu 3 secţii (modernă, reală şi clasică), gimnazii şi şcoli normale, organizându-se în acelaşi timp mai temeinic învăţământul superior. Spiru Haret a fost timp de 29 de ani profesor universitar și a fost Ministrul Cultelor și Infrastructurii Publice fiind recunoscut ca marele reformator al învățământului românesc.

În acea perioadă şi până în preajma primului război mondial, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti au activat profesori, ingineri şi oameni de ştiinţă remarcabili: Anghel Saligny (1854-1925), David Emmanuel (1854-1941), Traian Lalescu (1882-1929), Elie Radu (1853-1931), Grigore Cerchez (1850-1927), Andrei Ioachimescu (1868-1943), Ion Ionescu (1870-1946), Gheorghe Filipescu (1882-1937).

Şcoala Politehnica din Bucureşti (1920-1931). La 1 septembrie 1920 este numit director Nicolae Vasilescu Karpen. Acesta și-a pregătit licența și doctoratul în științe fizice la Școala Superioară de Electricitate de la Paris și a fost încadrat profesor titular la catedra de Electrotehnică a Şcoalei Naționale de Poduri şi Șosele din București.

Nicolae Vasilescu Karpen elaborează proiectul de lege pentru transformarea "Şcoalei Naționale de Poduri şi Șosele" în "Școala Politehnica din Bucureşti", document semnat de Regele Ferdinand I la data de 10 iunie 1921. Acest document extindea cadrul legal pentru deschiderea școlilor politehnice în toată țara.

La data înființării sale, "Școala Politehnica din Bucureşti" este organizată pe următoarele patru secțiuni: secțiunea Construcții, secțiunea Electro-mecanică, secțiunea Mine-metalurgie şi secțiunea Industrială.

La 15 iunie 1934, în baza principiilor consiliului de perfecţionare, "Şcolii Politehnice din Bucureşti" i se aprobă dreptul de a acorda titlul ştiinţific de "doctor inginer". Prima diplomă i s-a acordat inginerului Welton J. Crook de la Universitatea Stanford din California, care sub conducerea ştiinţifică a prof.dr. Traian Negrescu a susţinut teza de doctorat cu titlul "Recherches experimentales sur la constitution minéralogique, et sur l'action chimique de scorier de l'élaboration de l'acier" în anul 1936.

Profesorul Traian Negrescu s-a născut la 3 ianuarie 1900, într-o familie de intelectuali. După absolvirea liceului la Craiova, în anul 1918 se înscrie la Secția de Mine și Metalurgie a Școlii Politehnice din București, obținând titlul de inginer în anul 1922. Obține, în anul 1927, doctoratul în fizică la Sorbona, sub conducerea profesorului Georges Urbain, cu o teză în care pune pentru prima dată bazele spectrografiei cantitative la aliajele metalice.

Politehnica Carol II din Bucureşti (1931-1940). În 7 mai 1931 "Şcoala Politehnica din Bucureşti" se transformă în "Politehnica Carol II din Bucureşti". Şcolile politehnice încetează de a mai fi conduse şi administrate după legile lor proprii şi sunt încadrate sub numele de "Politehnice" în regimul general al învățământului superior, alături de universități, academii comerciale şi de alte școli superioare speciale.

La data înființării sale, Școala Politehnica din București era organizată pe următoarele 4 secţiuni: Construcţii, Electromecanică, Mine-metalurgie și Industrială. Pe lângă secţiunea Electromecanică se înfiinţează secţiunea de Telegrafie și Telefonie. Școala superioară de Silvicultură a fost alipită Școlii Politehnica din București, constituind cea de-a 5-a secțiune. Prin aceeași lege, anul preparator devine anul I, iar durata totală a studiilor devine de cinci ani. Se înființează totodată și grupe de specializare în cadrul fiecărei facultăți.

În anul 1940 Regele Carol al II-lea abdică. Cu această ocazie "Politehnica Carol II din București" redevine "Școala Politehnica din București" care își ține cursurile în condiții de război. Cel de-al doilea război mondial a perturbat desfăşurarea normală a procesului de învăţământ, care însă nu a fost întrerupt. La sfârşitul războiului, Școala Politehnica din București funcționa cu şapte facultăţi: Construcții, Electromecanică, Mine şi Metalurgie, Silvicultură, Chimie Industrială, Agronomie și Arhitectură.

Institutul Politehnic București (1948-1992). Reforma învăţământului realizată prin legea din 3 august 1948 transforma Școala Politehnica din București în "Institutul Politehnic din București" având patru facultăţi: Chimie Industrială, Electrotehnică, Mecanică, Textile. Frământările şi căutările fără orizont, caracteristice dictaturii comuniste, îşi fac resimţită prezenţa lor şi prin învăţământul superior, în care principiul fundamental "non multa sed multum" este uitat. Numărul de studenţi creşte impetuos, invers proporţional cu calitatea învăţământului şi a corpului didactic, făcându-se rabaturi serioase în favoarea învăţământului de masă şi în dauna pregătirii profunde, de profil larg.

În anul 1951 Energetica se rupe din Facultatea de Electrotehnică şi devine facultate separată. Se înființează Facultatea de Ingineri Economiști, care cuprinde şi specializarea Electrotehnică, dar care dispare câțiva ani mai târziu, în anul 1957, transformându-se în cursuri postuniversitare.

Transferarea Facultății de Transporturi, de la Institutul de Căi Ferate "Gheorghe Gheorghiu-Dej" la Institutul Politehnic, determină HCM-ul 1459 din 3.10.1959, prin care "Institutul Politehnic București" devine "Institutul Politehnic Gheorghe Gheorghiu-Dej din București" până în anul 1981 când redevine "Institutul Politehnic București". Se înfiinţează cursuri serale şi cursuri fără frecvenţă. Cursurile serale, cu toate rezultatele nesatisfăcătoare din învăţământul tehnic superior, există şi în prezent. Cursurile fără frecvență au fost desființate după 1968.

În 1952 se înfiinţează "Aspirantura" ca formă superioară de pregătire pentru obţinerea titlului de "candidat în ştiinţe tehnice", sistem care s-a transformat ulterior în "doctorat", în anul 1968. În anul 1953, specializarea Electronică se separă de Facultatea de Electrotehnică, devenind facultate independentă. În 1957 Facultăţile de Electrotehnică şi Energetică fuzionează într-o singură facultate cu denumirea de Facultatea de Electrotehnică şi Energetică. Aceste facultăţi se vor separa trei ani mai târziu, pentru ca în 1986 să se unească din nou, o nouă separare având loc patru ani mai târziu.

Universitatea Politehnica din Bucureşti (1992-2023). In baza rezoluției Senatului din noiembrie 1992, "Institutul Politehnic din București" a devenit "Universitatea POLITEHNICA din București". Din anul 1995, noua lege a învăţământului oferă un nou cadru pentru dezvoltarea învăţământului tehnic superior. Autonomia universitară, prevăzută de noua lege, aşteaptă oameni devotaţi, documentaţi, dezinteresaţi şi capabili intelectual pentru a aduce învăţământul la dimensiunile raţionale corespunzătoare țării, sistemului economic concurențial şi progresului științific şi pentru a realiza un învățământ individualizat, care să încurajeze elita şi care să fie suficient de maleabil şi adaptabil, avându-se în vedere mobilitatea socială caracteristică democrației şi economiei de piață.

"Suntem un popor cu abilități tehnice moștenite, cu înclinare nativă pentru inginerie și chiar dacă această trăsătură nu ne-a făcut cunoscuți în lume ca pe germani de exemplu, din când în când, inginerii români și-au adăugat numele în panteonul științei mondiale" - Henri Coandă.

Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA din București (2023 - în prez). De la data de 2 iulie 2023, în baza Legii 186/2023 privind înfiinţarea Universităţii Naţionale de Ştiinţă şi Tehnologie POLITEHNICA Bucureşti, "Universitatea POLITEHNICA din București" devine "Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA din București" pe baza fuziunii prin comasare a Universităţii Politehnica din Bucureşti cu Universitatea din Piteşti. Noua universitate se prezintă cu 15 facultăți în cadrul Politehnicii București și cu 6 facultăți în cadrul Centrului Universitar Pitești și este pregătită pentru o lume în care tehnologiile evoluează într-un ritm exponențial în care niciun demers nu mai poate fi conceput fără accesul la tehnologiile avansate. Spațiile de învățământ din București sunt distribuite în trei campusuri distincte:

Campus Polizu – Strada Polizu, nr. 1-7, sector 1
Campus Noul Local – Splaiul Independenței, nr 313, sector 6
Campus Leu – Bulevardul Iuliu Maniu, nr. 1-3, sector 6

Prin strădania profesorului Constantin Dinculescu, în anul 1963 a început investiția "Noului Local al Institutului Politehnic București". Constantin Dinculescu, fondatorul școlii românești de centrale electrice, membru titular al Academiei Române, rector al Institutului Politehnic București, a înființat secția de Energetică Nucleară din cadrul Facultății de Energetică. În anul 1969 s-au inaugurat primele corpuri de clădiri din Noul Local Politehnica.

Proiectul Noului Local al IPB a fost realizat de Octav Doicescu, rector și profesor universitar la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din București. Noul Local Politehnica este o operă arhitecturală de mare valoare, unic în peisajul universitar din România. Adecvarea funcțională și unicitatea soluțiilor arhitecturale i-au crescut valoarea în timp și l-au așezat printre cele mai valoroase campusuri universitare din Europa.

Universitatea din Pitești, str. Târgu din Vale, nr. 1, Pitești, jud. Argeș, a fost singura instituție de învățământ superior de stat din Pitești, fondată în anul 1962. La înființarea sa, universitatea s-a numit Institutul Pedagogic Pitești, iar din 1969 i se alătură Institutul de Subingineri, astfel că între 1974-1991 institutul a fost în subordinea Institutului Politehnic București. În urma acestei fuziuni, în 1974, a luat ființă Institutul de învățământ superior Pitești. Din anul 1991, prin ordinul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului a devenit Universitatea din Pitești, iar în anul 2023 a fuzionat cu Universitatea POLITEHNICA din București și a devenit Centrul Universitar Pitești din cadrul UNST POLITEHNICA București.

Istoric UNSTPB

Facultăţile Universității Naționale de Stiință și Tehnologie POLITEHNICA din Bucureşti

Politehnica Bucureşti - sediul principal

1. Facultatea de Inginerie Electrică

2. Facultatea de Energetică

3. Facultatea de Automatică și Calculatoare

4. Facultatea de Electronică, Telecomunicații și
Tehnologia Informației

5. Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică

6. Facultatea de Ingineria și Managementul
Sistemelor Tehnologice

7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice

8. Facultatea de Transporturi

9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială

10. Facultatea de Știința și Ingineria Materialelor

11. Facultatea de Chimie Aplicată și
Știința Materialelor

12. Facultatea de Inginerie în Limbi Străine

13. Facultatea de Ştiinţe Aplicate

14. Facultatea de Inginerie Medicală

15. Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria si
Managementul Afacerilor

Centrul Universitar Pitești

1. Facultatea de Științe, Ed. Fizică și Informatică

2. Facultatea de Mecanică și Tehnologie

3. Facultatea de Electronică, Comunicații
și Calculatoare

4. Facultatea de Științe Economice și Drept
5. Facultatea de Științe ale Educației, Științe
Sociale și Psihologie

6. Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Rectorii Politehnicii din Bucureşti

Școala de Poduri, Şosele şi Mine

Cpt. Ioan PEIU (1868)
Col. Carol BEGEANU (1868 - 1873)
Alexandru POENARU (1873 - 1877)
Mihail CAPUŢINEANU (1877 - 1878)
Matei DRĂGHICEANU (1878 - 1880)
Constantin MĂNESCU (1880 - 1881)

Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele

Gheorghe DUCA (1881 - 1888)
Scarlat VÂRNAV (1888 - 1892)
Constantin STURZA (1892 - 1899)
Grigore CERKEZ (1899)
Constantin MIRONESCU (1899 - 1915)
Emil BALABAN (1915 - 1919)
Grigore CERKEZ (1919 - 1920)

Şcoala Politehnica din Bucureşti

Nicolae VASILESCU KARPEN (1920 - 1940)
Eugen CHIRNOAGĂ (1940 - 1941)
Constantin C. TEODORESCU (1941 - 1944)
Nicolae CIORĂNESCU (1944 - 1945)
Petre SERGESCU (1945 - 1948)

Institutul Politehnic din Bucureşti

Lazăr STOICESCU (1948 - 1950)
Constantin CÎRCIUMĂRESCU (1950 - 1951)
Ştefan VENCOV (1951 - 1952)
Traian NEGRESCU (1952 - 1954)
Constantin DINCULESCU (1954 - 1968)
George BĂRĂNESCU (1968 - 1972)
Radu VOINEA (1972 - 1981)

Tache VOICU (1981 - 1989)
Rodica VÂLCU (1989 - 1990)
Virgiliu CONSTANTINESCU (1990 - 1992)

Universitatea Politehnica din Bucureşti

Gheorghe ZGURĂ (1992 - 2000)
Ioan DUMITRACHE (2000 - 2004)
Ecaterina ANDRONESCU (2004 - 2012)
Mihnea Cosmin COSTOIU (2012 - 2023)

Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA din Bucureşti

Mihnea Cosmin COSTOIU (2023 - prez.)

PREZENTARE FSIM