Povestea mea din Apuseni
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.
Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Prin iarba încã udã, dar pe cãrãrile deja fãcute, sã nu culc iarba necositã, mã opream la primul popas, știind cã "nu trebuie sã-mi scot sufletul din mine", cã doar așa mã îndemna în fiecare dimineațã bunica, o batrânicã simpaticã și bătrânã din totdeauna pentru mine, bucuroasã și mândră în același timp, văzând strajnicul urmaș de-o șchioapă, care ajungea în fiecare an să o vadă.
Bunicul, cu coasa în mânã, zâmbind pe sub mustațã și uitându-se la mine cum încercam sã-mi fac loc pe ultimii metri, prin iarba ce-mi depășea statura, deși însetat și flămând, îmi mulțumea mereu că-i duceam mâncarea proaspăt făcută și apa rece de la izvor, dar îmi certa matinala trezire, când aș fi putut să mai lenevesc, că doar eram în vacanță. Acum, de aș mai putea, i-aș spune bunicului că era cea mai frumoasă trezire, la ora pe care doar eu mi-o stabileam și că acest drum pe care-l făceam, era modul meu de a-i mulțumi că mă ducea cu el pe pajiștile înverzite de la Galda de Jos înspre Întregalde...
În inima Apusenilor, a cărei bãtaie o simt la fel de curatã și acum, la distanța de zeci de decenii, am îndrăznit sã chem oameni pentru a trãi sau retrãi cu sinceritatea copilului din fiecare, aceleași momente, dintr-un trecut ce-ar trebui sa fie mereu prezent. La locul copilăriei mele din Galda de Jos am făcut și un loc de popas, ca o micã pensiune, dar cu mult suflet... și am construit și un website bilingv al locului:
Bucuria unei vieți simple, dar adesea mai profundă decât în vârtejul marilor orașe și tocmai găsirea unor momente de liniște, pentru cei care știu să le aprecieze, compun chemarea sinceră adresată acelora ce vor să le descopere și să se descopere. Exoticul sau etalarea snobismului unor prieteni ce au astfel de afinități, nu pot fi satisfăcute printr-o vizită în Apuseni și nici la locația care trăiește prin oamenii care o vizitează. Dar ceilalți prieteni, ce-și doresc o seară intimă și pentru care discuțiile nu se termină nici noaptea, îți vor mulțumi, dacă nu i-ai uitat acasă. Vor asculta o muzica bună, se vor ospăta și dacă vor reuși să simtă armonia muntelui și a sălbăticiei încă prezente în cea mai mare parte a Apusenilor, își vor aduce aminte de ce avem nevoie și de astfel de momente.
Apusenii au rãmas munții mei de suflet... Nicãieri în țara asta nu m-am simțit atât de liniștit, mulțumit, fericit și mai aproape de sufletul oamenilor - sunt atât de speciali! - ca aici, în splendida și duioasa Tara a Motilor. Sufletul meu e acolo, prin toate locurile prin care am trăit și am întâlnit oameni primitori, cu sufletul deschis, așa cum sunt toți oamenii acestor locuri.
Sufletul îți vibrează frumos în curtea mănăstirilor Râmeț și Lupșa, rămâne impresionat de ghețarul Scărișoara, de peștera Urșilor, de peștera Huda lui Papară, de peștera lui Ionele, de Groapa Ruginoasa, vei admira mut de uimire toate peisajele amețitor de frumoase din satul Horea, din Poiana Horii și din Parcul Național Apuseni, te vei odihni tăcut pe malurile lacurilor Ighiel, Leșu, Fântânele, Tarnița ca mai apoi să te topești de drag la vederea casei memoriale a lui Avram Iancu și a gorunului lui Horea. De vizitat și cheile Gălzii, cheile Vălișoarei, satul Rimetea, Poiana Aiudului, apoi Transalpina cu popas la cabana Oașa și lacul cu același nume.
Sufletul îți va fi mult mai bogat și mai iubitor de oameni și de frumos pentru că odată ajuns acolo vei simți totul altfel. Acolo totul e mai curat și mai așezat la locul lui. Oamenii nu sunt agitați sau agresivi, natura este atât de pură, apele atât de cristaline și diminețile atât de proaspete și de bogate în cântece de păsărele încât rămâi marcat pe viață. N-ai cum să nu te îndragostești pe loc și iremediabil de aceste locuri.
Țară minunată, oameni buni, oameni frumoși la suflet, ape reci care curg la umbra falnicilor brazi, biserici în care sufletul se odihnește cu adevărat, pajiști cu iarba până la genunchi unde florile fac jocuri de culori... aceasta este Țara Moților, locul unde sufletul meu a rămas captiv.
Voi, aceia ce v-ați regăsit în astfel de rânduri, dar și-n gânduri și-n simțiri, sunteți invitați să descoperiți Apusenii, Țara Moților. Celor care încă nu ați ajuns în aceste locuri vă dau un sfat prietenesc: lăsați plimbările prin străinătate și mergeți câțiva ani prin Apuseni și, cu mâna pe suflet, vă spun că nu veți regreta nici un minut din timpul petrecut acolo!
Îți mulțumesc că mi-ai citit povestea. Te invit să ne spui și povestea ta!
